Carte de căpătâi

Peştii înoată, păsările zboară, iar oamenii simt.

Printre un morman de acte pentru înfiinţarea de firmă, flyere, liste si listuţe cu tot ce mai am nevoie s-o purced la drum, si pe o ploaie măruntă si stăruitoare, tot trebuie să vă povestesc puţin despre acest pedagog si psihoterapeut extraordinar, Haim Ginott si despre cartea sa Intre părinte si copil, o carte pe care, eu,  o asez pe primul loc într-un top al lecturilor de părinte!!!!

Am parcurs-o de două ori si mi-e dor de ea în fiecare clipă! Deşi majoritatea dintre ideile sale le-am regăsit si la Gordon si la Jesper Jull, Salome, parcă Ginott le dă glas mult mai convingător, mai cald, mai pe sufletul meu!

Textul vorbeşte despre o comunicare afectuoasă, sănătoasă cu copiii, un dialog care să-i ajute să-şi dezvolte încrederea în ei, folosind un limbaj care ocroteşte sentimentele în loc să critice comportamentul.

Vă redau unul din fragmentele mele preferate.

Din păcate nici noi nici copii noştri nu am fost educaţi să ne împărtăşim sentimentele. Adesea nici măcar nu ştim ce simţim sau cum simţim.

De obicei când nu ştiu să facă faţă unui lucru, copii devin furioşi si îi învinovăţesc pe alţii pentru situaţia lor dificilă. Asta îi înfurie pe părinţi, care îţi învinovăţesc la rândul lor copii si spun lucruri pe care le vor regreta mai târziu, fără să rezolve problema.

De vreme ce copiii nu ştiu să-şi mărturisească sentimentele, ar fi util dacă părinţii ar învăţa să audă sentimentele de frică, disperare si neajutorare, ascunse de crizele de furie. In loc să reacţioneze la comportament, părinţii ar răspunde la sentimentele de tulburare ale copiilor si i-ar ajuta astfel să facă faţă. Numai atunci când se simt în ordine copiii pot să gândească limpede si să acţioneze corect.

Sentimentele intense ale copiilor nu dispar când li se spune << nu-i frumos să simţi asta>>  ori când părinţii încearcă să-i convingă că << n-au nici un motiv să simtă aşa cum simt>>.  Sentimentele intense nu pier dacă sunt interzise, dar culmea, se atenuează si se îndulcesc atunci când ascultătorul le acceptă cu simpatie si înţelegere.

Lectură plăcută!

Deprinderi

Ce NU ar trebui să facem când întâlnim o situație cu care nu suntem de acord:

  1.       Să nu învinovăţim și să nu acuzăm. („De ce faci asta? Nu poţi să faci nimic bine??”)
  2.      Să nu jignim. („Eşti tare prost!”)
  3.     Să nu amenințăm. („Dacă nu te îmbraci în 5 minute, plec fără tine!”)
  4.     Să nu dăm comenzi. („Vreau să-ţi faci ordine în cameră chiar acum!”)
  5.     Să nu ţinem prelegeri şi să nu moralizăm.
  6.     Să nu atenţionăm. („Ai grijă! O să te arzi!”)
  7.     Să nu ne martirizăm. („Vrei să mă omori?”)
  8.     Să nu comparăm. ( „De ce nu eşti și tu ca fratele tău?”)
  9.    Să nu fim sarcastici. („Ştii că mâine ai test şi ţi-ai uitat cartea la școală? Tare inteligent mai eşti!”)
  10.    Să nu facem profeţii negative. („Ştii ce o să se aleagă de tine când vei fi mare? Nimeni nu va avea încredere în tine!”)

               (How to talk so kids will listen by Adele Faber & Elaine Mazlish)

Nr. 3 din listă îmi dă cele mai mari bătăi de cap. Parcă îl am pe DACĂ în sânge!

Mai reuşesc, dar nu pe cât de des mi-aş dori să spun în loc de păcătosul:  Dacă mai baţi cu capacul în podea, nu mai mergem la pădure! /  Capacul face aşa o gălăgie!

Teoretic, ştiu foarte bine că la această vârstă un copil nu cooperează, că nu acţionează pentru a ne face nouă în contră, că nu e şmecher şi speculează  (replică pe care o aud atât de des în jur), ştiu că  Acum explorează, încearcă să ne cunoască si mai presus de toate se joacă, ştiu că Acum ar trebui să-i las o mai mare libertate, să nu- l zoresc, să nu-l presez, dar practic ….

Cu nr 6 e cam aceeaşi poveste:  Ai grijă! O să cazi!/ Ai grijă! O să te loveşti!  Iarăşi replici spuse din inerţie, mai mult pentru noi, decât pentru copii. Si chiar dacă nu sunt o mamă „cloşcă”, tot mă surprind îngrădindu-l pe Mati cu tot felul de imperative aberante!

Atunci când izbutesc sa fiu doar un observator atent si tăcut, aşa cum foarte bine spune Tolle ,  în acele momente, chiar simt că puiul meu înfloreşte si se deschide liber spre tot ce-l înconjoară.

Cu paşi mici, mici, mai şontâc-şontâc, dar nu ne dăm bătuţi!

Mulţumim, Anca!

Eu si Godon (partea a II-a)

Hristos a Înviat, dragii mei!

Sper că aceste zile de odihnă si sărbătoare au fost balsam pentru inimile voastre si că lumina Invierii v-a inundat casa si sufletele!

Eu am revenit la al meu Gordon 🙂  de care mi-a fost tare dor si am ales azi să vă împărtăşesc câteva idei dintr-un capitol, idei care mie mi se par fundamentale pentru   dezvoltarea armonioasă a puiuţilor nostri…  si nu numai…

Puterea limbajului acceptării

1. Acceptarea celuilalt, aşa cum este el, reprezintă un factor important în crearea unei relaţii prin care celălalt poate să crească, să se dezvolte, să facă schimbări constructive, să înveţe să-şi rezolve problemele, să tindă spre o viaţă sănătoasă din punct de vedere psihologic, să devină mai creativ si să-şi atingă adevăratul potenţial.

2.(…)  Majoritatea oamenilor au fost crescuţi crezând că dacă accepţi un copil aşa cum este el, acesta va rămâne la fel; că cel mai bun mod de a ajuta copilul să devină mai bun în viitor este să îi spui ce nu accepţi la el acum. Pământul pe care majoritatea părinţilor îl creează pentru creşterea copiilor lor este plin de evaluare, judecată, critică si morala-  mesaje ce transmit intoleranţa faţă de copil, aşa cum este el.

3.Când părinţii învăţă cum să arate prin cuvintele lor un sentiment intern de acceptare faţă de un copil, se află în posesia unui lucru ce poate produce efecte surprinzătoare. Ei pot influenţa copilul să înveţe să se accepte si să se placă pe sine, să-şi dea seama de propria valoare. … pot accelera îndepărtarea lui dinspre dependenţă spre independenţă. Ei îl pot ajuta să înveţe să-şi rezolve singur problemele si pot să îi dea puterea de a se ocupa constructiv de obişnuitele dezamăgiri si dureri ale copilăriei si adolescenţei.

Concluzie

Din toate efectele acceptării niciunul nu este atât de important ca sentimentul pe care îl trăieşte copilul atunci când este iubit. Căci a-l accepta pe celălalt „aşa cum este” reprezintă cu adevărat un act de afecţiune; a te simţi acceptat înseamnă a te simţi iubit. Iar în psihologie, de abia am început să realizăm puterea incredibilă a faptului de a te simţi iubit : aceasta poate promova dezvoltarea minţii si a trupului, si este probabil cea mai eficientă forţă terapeutică pe care o cunoaştem pentru a repara atât daunele psihice cât si pe cele fizice.

                        ( Dr. Thomas Gordon, Manualul părinţilor eficace)

Să avem cu toţii răbdare si mult tact!!