Despre educaţie

       O cugetare la care as vrea sa reflectăm mereu si mereu, fără să ne mustrăm sau să ne învinovăţim, doar fiind curioşi în fiecare moment la ce Este copilul nostru !

Mulţumesc, Raluca , n-am cuvinte să-ţi mulţumesc !

          Statistic văzut 70 % din ceea ce fac si spun părinţii în educarea copilului lor este destinat mai degraba imaginii sau propriei lor persoane decât copilului. Acel „ai grija” sau „fii atentă” e un exemplu clasic pentru acest mod de a parenta.
Exista multe stiluri de a fi părinte, unul din ele – cel mai eficient după experienţa mea – este cel în care adultul poate să facă distincţia mentală între trăirile proprii si cele ale copilului si să le aducă în relaţie fără a le confunda sau transfera.

(Raluca Jacono – Familylab)

Carte de căpătâi

Peştii înoată, păsările zboară, iar oamenii simt.

Printre un morman de acte pentru înfiinţarea de firmă, flyere, liste si listuţe cu tot ce mai am nevoie s-o purced la drum, si pe o ploaie măruntă si stăruitoare, tot trebuie să vă povestesc puţin despre acest pedagog si psihoterapeut extraordinar, Haim Ginott si despre cartea sa Intre părinte si copil, o carte pe care, eu,  o asez pe primul loc într-un top al lecturilor de părinte!!!!

Am parcurs-o de două ori si mi-e dor de ea în fiecare clipă! Deşi majoritatea dintre ideile sale le-am regăsit si la Gordon si la Jesper Jull, Salome, parcă Ginott le dă glas mult mai convingător, mai cald, mai pe sufletul meu!

Textul vorbeşte despre o comunicare afectuoasă, sănătoasă cu copiii, un dialog care să-i ajute să-şi dezvolte încrederea în ei, folosind un limbaj care ocroteşte sentimentele în loc să critice comportamentul.

Vă redau unul din fragmentele mele preferate.

Din păcate nici noi nici copii noştri nu am fost educaţi să ne împărtăşim sentimentele. Adesea nici măcar nu ştim ce simţim sau cum simţim.

De obicei când nu ştiu să facă faţă unui lucru, copii devin furioşi si îi învinovăţesc pe alţii pentru situaţia lor dificilă. Asta îi înfurie pe părinţi, care îţi învinovăţesc la rândul lor copii si spun lucruri pe care le vor regreta mai târziu, fără să rezolve problema.

De vreme ce copiii nu ştiu să-şi mărturisească sentimentele, ar fi util dacă părinţii ar învăţa să audă sentimentele de frică, disperare si neajutorare, ascunse de crizele de furie. In loc să reacţioneze la comportament, părinţii ar răspunde la sentimentele de tulburare ale copiilor si i-ar ajuta astfel să facă faţă. Numai atunci când se simt în ordine copiii pot să gândească limpede si să acţioneze corect.

Sentimentele intense ale copiilor nu dispar când li se spune << nu-i frumos să simţi asta>>  ori când părinţii încearcă să-i convingă că << n-au nici un motiv să simtă aşa cum simt>>.  Sentimentele intense nu pier dacă sunt interzise, dar culmea, se atenuează si se îndulcesc atunci când ascultătorul le acceptă cu simpatie si înţelegere.

Lectură plăcută!

Intâmplări deloc întâmplătoare

Multe ne-a mai adus sfârşitul verii, unele îndelung aşteptate, altele nicidecum dorite, cert e ca în doar câteva zile s-au schimbat atâtea..

….. s-au dus zilele scutecului, au rămas doar nopţiile si eu mă tot minunez ce frumos îi şade lui Teiuţ în chiloţei, ba mai şterg si câte o lacrimă pe furiş, căci de-acum am băiat Mare :(. Si totul s-a întâmplat atât de firesc, cum de altfel e si firesc 🙂 . Pur si simplu într-o dimineaţă de joacă pe-afara am auzit: faci p… la gărduleţ! Si de-atunci aşa a rămas 🙂 ! Scurt, simplu si perfect !

…s-au dus nopţile cu suzetă si n-a mai rămas nimic, nici măcar biberonul cu lapte! Insă aici e o poveste mai cu cântec, căci schimbarea a venit după primul accident de motocicletă ( ştiţi voi cele mici din plastic, fără pedale pe care se împing toţi prichindeii). Pe loc plat, într-o simplă curbă, bărbie, limbă muşcată straşnic si restul vi-l închipuiţi singuri…Au fost doua zile interminabile, dar acum totul e mai mult decât perfect 🙂 !

…s-au dus declaraţiile de independenţă singur! singur! singur! Si au sosit declaraţiile de iubire si de smiorcăiala mama te iubesc! sa te duc ca pe bebeluş ! să te-ajute mama!

…pe de-o parte afirmare, despărţire, îndepărtare, pe de-alta tăgadă, supunere si o imensă nevoie de afecţiune!

…si nu-mi mai aflu în inimă decât aste vorbe ale lui Salome: pentru noi părinţii provocarea constă în a-i permite copilului să realizeze actul cel mai dureros pentru fiecare, acela de a creşte si a se diferenţia de noi.

Deprinderi

Ce NU ar trebui să facem când întâlnim o situație cu care nu suntem de acord:

  1.       Să nu învinovăţim și să nu acuzăm. („De ce faci asta? Nu poţi să faci nimic bine??”)
  2.      Să nu jignim. („Eşti tare prost!”)
  3.     Să nu amenințăm. („Dacă nu te îmbraci în 5 minute, plec fără tine!”)
  4.     Să nu dăm comenzi. („Vreau să-ţi faci ordine în cameră chiar acum!”)
  5.     Să nu ţinem prelegeri şi să nu moralizăm.
  6.     Să nu atenţionăm. („Ai grijă! O să te arzi!”)
  7.     Să nu ne martirizăm. („Vrei să mă omori?”)
  8.     Să nu comparăm. ( „De ce nu eşti și tu ca fratele tău?”)
  9.    Să nu fim sarcastici. („Ştii că mâine ai test şi ţi-ai uitat cartea la școală? Tare inteligent mai eşti!”)
  10.    Să nu facem profeţii negative. („Ştii ce o să se aleagă de tine când vei fi mare? Nimeni nu va avea încredere în tine!”)

               (How to talk so kids will listen by Adele Faber & Elaine Mazlish)

Nr. 3 din listă îmi dă cele mai mari bătăi de cap. Parcă îl am pe DACĂ în sânge!

Mai reuşesc, dar nu pe cât de des mi-aş dori să spun în loc de păcătosul:  Dacă mai baţi cu capacul în podea, nu mai mergem la pădure! /  Capacul face aşa o gălăgie!

Teoretic, ştiu foarte bine că la această vârstă un copil nu cooperează, că nu acţionează pentru a ne face nouă în contră, că nu e şmecher şi speculează  (replică pe care o aud atât de des în jur), ştiu că  Acum explorează, încearcă să ne cunoască si mai presus de toate se joacă, ştiu că Acum ar trebui să-i las o mai mare libertate, să nu- l zoresc, să nu-l presez, dar practic ….

Cu nr 6 e cam aceeaşi poveste:  Ai grijă! O să cazi!/ Ai grijă! O să te loveşti!  Iarăşi replici spuse din inerţie, mai mult pentru noi, decât pentru copii. Si chiar dacă nu sunt o mamă „cloşcă”, tot mă surprind îngrădindu-l pe Mati cu tot felul de imperative aberante!

Atunci când izbutesc sa fiu doar un observator atent si tăcut, aşa cum foarte bine spune Tolle ,  în acele momente, chiar simt că puiul meu înfloreşte si se deschide liber spre tot ce-l înconjoară.

Cu paşi mici, mici, mai şontâc-şontâc, dar nu ne dăm bătuţi!

Mulţumim, Anca!