Acasă » Gânduri, frânturi, doruri » Ce te creşte OM

Ce te creşte OM

„E bine să folosim pedeapsa cu copiii noştri, aşa ei simt că ne pasă cu adevărat de ei”,  explica acum câteva zile o mămică cu experienţă. Aş fi vrut să pot să spun ceva,  să-i schimb opinia sau măcar să o fac să se gândeasca puţin , dar nu am făcut-o, am simţit că ar fi trebuit să intervin, dar am tăcut căci atât am putut eu în acel moment…

Si apoi dusă de întâmplările zilnice au apărut în mintea mea tot soiul de răspunsuri. Si, pe mine una nu m-a ajutat nici pedeapsa si nici recompensa si nu m-am simţit nicidecum mai iubită, mai apreciată… Si mă gândesc că aşa continui să mă port eu cu mine si acum. Imi reuşeste ceva, de multe ori mă surpind „recompensându-mă”. Wau! Ce minunată sunt!!! O dau în bară , mă supăr pe mine si „mă pedepsesc” si mă întreb de ce nu sunt în stare. Nu sunt nici minunata, nici o ratată, pur si simplu sunt aşa cum sunt, sunt om!

Pedeapsa si recompensa asta vor aduce în viaţa copiilor nostri, o ştim,  se întâmplă cu noi. Atunci mă întreb : Oare ce ar aduce iubirea necondiţionată în viaţa lor?  Te iubesc exact aşa cum eşti face mai mult decat orice discurs moralizator. Te iubesc exact aşa cum eşti te creşte OM.

4 gânduri despre „Ce te creşte OM

  1. Iti voi spune si eu parerea mea, ca mamica de doi copii mai maricei, si ca fost copil motivat doar cu pedeapsa (nu fizica, dar e dureroasa si cealalta) si cu morala dura: e lesne de dedus ca nu am aplicat pedeapsa fizica deloc insa am coniderat ca pentru a invata limitele sigurantei lor personale copiilor trebuie sa le atragi atentia asupra mediului din jur. Si am vorbit non-stop, uneori pe un ton mai pitzigaiat si cu ceva decibeli mai sus decat in mod normal. Asta pentru a le atrage atentia cand erau extrem de mici, pe la 2-3 ani. Apoi nu a mai fost nevoie nici de asta ci doar de o simpla ridicare din sprancene pentru ca micutii sa inteleaga la ce sa fie atenti. Sunt curiosi din fire si ca orice copil prefera joaca in locul invataturii. Asa ca de 3 ani de cand am scoler m-am exersat in a-i face atractive si temele serbede de casa. Nu fara greutate, cu ochi inlacrimati de nervi si pufnituri, cu discutii uneori obositoare, am depasit si acest moment. Cu copiii am impresia uneori ca e un proces de echilibrare si ajustare continua a mea la ei si a lor la mine. Ei invata de la mine, eu de la ei si ajungem undeva la mijloc. Pedepsele propriu zise nu s-au extins la mai mult de trimisul in camera lor pt cat timp considera ei ca au nevoie sa cugete daca pot sa mai dreaga cate ceva din ce au facut mai aiurea (nu ma refer la spartul de cani, imprastiatul plastilinei prin toata camera, scrisul pe pereti cu markerul, etc.). Din ce am observat chestia asta le-a fost utila pentru ca depindea de ei sa-si gestioneze timpul de cugetare. Uneori le lua 15 minute, alteori 4 minute. In momentul cand veneau la mine discutam si puneam lucrurrile in ordine dupa care ne pupam si ne strangeam in brate. A pedepsi un copil nu este egal cu a-i stabili niste limite clare intre care el sa se dezvolte si sa creeze, sa exploreze in siguranta, un program. Copiilor le place programul, am observat, ca daca in weekend eu incerc sa mai modific programul in mod esential, imi spun ei „dar de obicei nu faceam x sau y lucru? eu vreau sa fac aia, pentru ca mereu facem asa.” A pedepsi dureros si nepotrivit si neconstructiv inseamna sa umilesti, sa desfiintezi stima de sine, increderea copilului, sa-i subminezi personalitatea in cel mai josnic mod nedandu-i voie sa se exprime liber in legatura cu absolut orice din familie si nu numai. A face asta e la fel de periculos cu a-l transforma sau a-l lasa sa devina un veritabil domn Goe al timpurilor noastre…caci, din nefericire avem ocazia sa vedem cam prea multi domni Goe in iesirile noastre saptmanale pe ici pe colo.

  2. Nu cred absolut in nici un fel de pedeapsa sau recompensa, nu cred ca aduce absolut nimic bun in existenta copiilor , dar asta nu inseamna ca nu ma trezesc spunand sau facand tot felul de „nazdravanii”. Nu sunt o mama perfecta, de fapt nu sunt perfecta in nici un fel, dar ipostaza de mama m-a facut sa-mi doresc sa fiu asa , sa ma supar pe mine ( in ultimul timp insa tot mai rar) si sa ma invinovatesc.Sunt ani, zeci de ani in care am crescut si s-a relationat cu mine intr-un fel si probabil voi avea nevoie de la fel de multi sa schimb ceva. Dar sufletul meu stie si crede ca iubirea neconditionata ( si asta nu inseamna nicidecum lipsa limitelor si a respectului) e calea.
    Iar copiii tristi care se inscriu in pleiada de Goe ( si asta dupa 7 ani, caci pana atunci nu putem vorbi de asta) sunt majoritatea cei care primesc prea mult din ceea ce nu au nevoie si prea putin ceea ce au nevoie cu adevarat .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s