Cu, despre si prin preajma oliţei (I)

1. Interviul cu Raluca Jacono, De la scutec la oliţă

2. Ana Savin în Totul se întâmplă înainte de 6 ani

CUM ÎNVĂŢAM COPILUL SĂ SE PĂSTREZE CURAT

În civilizaţia noastră, acesta este stadiul  (în jurul vârstei de 2 ani) la care trebuie să înceapă învăţarea copilului pentru a se menţime curat. Să începem prin a oferi câteva date psihologice esenţiale pentru acest subiect. Mai întâi, este un fapt verificat că mamele nu-şi pot curăţi copiii înainte ca aceştia să fie de acord. Puteţi trimite un copil la toaletă de mai multe ori, dar dacă nu este pregătit pentru obiceiurile curăţeniei, nu-l puteţi forţa, în ciuda mângâierilor sau încercărilor de intimidare.

În al doilea rând, ceea ce împinge un copil să renunţe la vechile obiceiuri de eliminare fără griji, şi să înveţe această nouă manieră stranie pentru a se descotorosi de deşeuri? Nu există decât un lucru care îl poate incita. El cere ca dragostea şi atenţia dumneavoastră să-l recompenseze pentru a fi învăţat bine acest proces. Dar, nu poate dori dragoste şi atenţie decât atunci când sunteţi deja în raporturi de intimitate cu el. Dacă legăturile dumneavoastră sunt dificile, sunt mari şanse să vă chinuiţi în încercarea de a-l învăţa.

  În al treilea rând, dacă începeţi această educaţie înaine ca micuţul să fie pe deplin pregătit, pe plan neuro-muscular să-şi controleze sfincterele, sau dacă insistaţi să-l învăţaţi acest lucru prea devreme, va considera că sunteţi prea exigenţi cu el. Se va simţi depăţit de problemă, traumatizat. De aceea, am indicat cu insistenţă în capitolele precedente că nu trebuie să începeţi acest lucru înainte de aproximativ doi ani.

  A patra remarcă: pentru mulţi părinţi, antrenamentul pentru curăţenie pare foarte simplu. Este întradevăr aşa pentru adulţi, dar este un proces de învăţare foarte complex pentru un copil de doi ani. Atunci când materiile în mişcare, în interiorul intestinului exercită o presiune asupra rectului, se produce o relaxare a muşchilor rectali care provoacă o mişcare intestinală incorectă. Pentru a antrena un copil, trebuie să-l învăţăm să schimbe ordinea acestor faze. Trebuie învăţat să suprime reflexul de expulzare al muşchilor rectali, trebuie învăţat să-şi strige părinţii, să meargă până la baie, să se dezbrace şi să se aşeze pe oliţă, toate în timp ce îşi reprimă reflexul imperativ de expulzare al muşchilor rectali. Un copil nu este cu adevărat curat, atâta timp cât nu poate efectua singur toate aceste faze ale unui proces nou pentru el.

            Vedeţi de ce este greu pentru un copil de doi ani? Dacă părinţii îl pedepsesc sau folosesc alte metode de constrângere, din cauza greşelilor sau micilor accidente care se pot produce, aceasta va avea ca rezultat un profund traumatism: frică, mânie, îar din caza stângăciei părinţilor pot interveni blocaje.

            Cum începeţi? Mai întâi să facem diferenţa între antrenamentul intestinului şi cel al vezicii. Acestea implică mecanisme diferite şi trebuie, deci, abordate în mod diferit. În mod obişnuit, antrenamentul intestinului survine primul. Să începem cu acest lucru.

            Mulţi părinti încep antrenamentul copilului, calculând, în imensa lor înţelepciune, ora exactă la cere copilul trebiue aşezat pe oliţă, si felul în care să provoace o mişcare inestinală. Acest procedeu pare foarte logic şi există mulţi părinţi care nu-i pot vedea absurditatea. Poate vă veţi da seama de ea dacă vă voi pune următoarea întrebare: presupuneţi că în acest moment, în mijlocul lecturii, un uriaş de

vreo trei metrii vine şi vă ridică, vă duce la baie şi vă aşeaza pe scunul toaletei anunţându-vă cu o voce dură şi imperativă: “ E timpul!”. Presupuneţi că vă obigă să rămâneţi aşezat 5-10 minute. Care ar fi reacţia dumneavoastră? Aceeaşi cu cea a copilului în condiţii identice. Este o comparaţie ridicolă? Gândiţi-vă, şi vedeţi dacă nu există mulţi părinţi care se poartă în acest fel.

Cu mult timp în urmă, într-o carte a Dr. Anderson Aldrich, este descrisă o metodă mult mai satisfăcătoare pentru a antrena un copil şă-ţi controleze intestinul:

Antrenamentul la care îl vom supune lasă de-o parte una din aptitudinile fundamentale ale unui copil, procesul psihologic de control al intestinului. Când nu reuşim să ne sincronizăm metodele de antrenament cu eforturile de eliminare care se produc în mod natural, lăsăm să ne scape o şansă. Procesul psihologic al mişcărilor intestinale poate fi explicat în puţine cuvinte… Ca şi pentru orice altă activitate vitală a corpului, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Copilul face o mişcare intestinală comformându-se unor reguli bine definite care se manifestă în mod automat în colon… La intervale de câteva ore, se produce un eveniment psihologic destul de spectaculos numit mişcările maselor intestinale. Întreg conţinutul colonului, începând cu partea sa ascendentă, se divizează în mai multe mase (în formă de cârnăciori), şi care coboară cu o viteză surprinzătoare spre rect. Presiunea exercitată în acest fel asupra rectului declanşază contracţia muşchilor abdominali şi relaxarea celor care închid rectul. În acest moment, şi puţin importă la ce oră arbitrar aleasă de noi, se produce o mişcare intestinală la copil. Mişcarea acestor mase intestinale pare penibilă, deoarece copilul se agită din cauza mişcărilor interne, face eforturi viguroase, apoi se “uşurează”…

Nu trece mult timp până ce problema “educaţiei” vine să saboteze acest frumos mecanism. Punem copilul pe oliţă şi aşteptăm… Rareori îl consultăm în ceea ce priveşte timpul acestei acţiuni. Faptul că micuţul are propriul său mecanism, propriul ritm de viaţă, pare să fie ignorat în totalitate.

Este total nesănătos să nu ţinem cont de mişcările maselor intestinale ca forţă iniţială a ritmului de evacuare, deoarece, această activitate naturală, ignorată timp îndelungat, tinde să dispară complet. Este exact ceea ce se întâmplă la majoritatea copiilor constipaţi, stimulul intern este fie dispărut în totalitate, fie a fost ignorat şi acum nu mai poate fi interpretat ca un apel automat de a merge la toaletă”

  Greşeala care constă în a nu ţine cont de mecanismul personal de declanşare are deseori consecinţe grave asupra dezvoltării psihologice a copilului dumneavoastră. Va crede că aşteptăm de la el să simtă ceva ce, de fapt nu simte deoarece mişcarea maselor intestinale nu se produce. Acest sentiment îi distruge încet, încet, încrederea în sine. În funcţie de gradul de agresivitate al mamei în lumina acestei pretinse curăţenii şi al caracterului mai mult, sau mai puţin docil al copilului, pot lua naştere tot felul de reacţii psihologice deplorabile. Un copil docil se poate teme să nu fie pedepsit dacă nu-şi reprimă senzaţiile biologice şi intestinale. Va încerca din toate puterile să vă fie pe plac, dar pentru aceasta va trebui să plătească preţul: refuzarea senzaţiilor viscerale care provoacă pierderea încrederii în sine.

Este deasemenea posibil ca micuţul să se plieze cu uşurinţă obiceiurilor de curăţenie care îi sunt impuse, dar să transfere frustraţiile şi conflictele personale în alte domenii. Poate deveni dintr-odată timid şi fricos, sau poate avea coşmaruri. Mama se poate lăuda făra grijă că şi-a educat copilul, fără să vadă vreo legătură între aceasta şi alte probleme care au intervenit treptat.

            Copilul, poate de asemenea să nu fie atât de docil. Poate să fie rebel. Dacă face ceea ce îi cereţi, vă va fi superior, deoarece îi stă în puteri să vă satisfacă. Dacă nu face ceea ce trebuie, unde şi când trebuie, descoperă că vă poate enerva. Atât într-un caz cât şi în celălalt, îşi dă seama că poate acţiona asupra dumneavoastră. Acesta este începutul ostilităţilor. Copilul şi-a creeat o schemă mentală de rebeliune care se va extinde probabil la multe alte aspecte ale vieţii sale şi care vă va creea eventual, probleme. Toate aceste reacţii neafaste pot fi evitate. Este suficient să ascultaţi semnalul biologic particular copilului dumneavoastră şi să-i indicaţi să meargă la toaletă.

Acum să fim clari şi să vorbim despre ceea ce trebuie să faceţi când copilul are deja doi ani şi vă hotărâţi să începeţi să-i inoculaţi aptitudinile de curăţenie. Începeţi prin a-l învăţa cuvinte care desemnează ceea ce se întâmplă. Dacă începeţi antrenamentul intestinal în jurul vârstei de doi ani, nu ar trebui să aveţi nici o problemă. Când îl vedeţi că se strâmbă şi că face eforturi, spuneţi-i fără să insistaţi: “Jimmy tocmai face pe el!”. După ce a auzit de mai multe ori această frază, îşi va face o ideea precisă despre ceea ce se îăntâmplă. În curând vă va anunţa el însuşi: “Mami, fac pe mine!”. Când aţi făcut toate aceste lucruri, puteţi trece la etapa următoare.

   Folosiţi mai degrabă o oliţă stabilă, decât capacul de toaletă sau chiuveta. Aceasta din mai multe motive: în primul rând că pe oliţă se poate aşeza fără ajutorul nimănui. Apoi, copiii sut deseori speriaţi de înălţimea toaletei şi de zgomotul apei. Cu câteva săptămâni înainte de a încerca “ operaţiunea bebe curat”, puneţi oliţa în baie, în apropierea toaletei, dar nu încercaţi încă să-l învăţaţi să o folosească. Trebuie să o puneţi doar la îndemână şi să îi daţi timp să se familiarizeze cu ea. Copilul are voie să se antreneze, şi şă se aşeze şi să se ridice după ea de câte ori are chef.

  Când sunteţi pregătită să-l obişnuiţi, arătaţi-i oliţa. Spuneţi-i că este destul de mare să se aşeze pe ea şi să facă precum adulţii. Copiilor le place să-şi imite părinţii şi fraţii mai mari. Manifestând îngrijorare vis-a-vis de aceste funcţii, mulţi părinţi nu fac apel la acest instinct al imitaţiei. Dacă puteţi să rămâneţi destinsă, să nu vă stresaţi, aceasta va ajuta copilul să vă privească, pe dumneavoastră şi pe soţul dumneavoastră aşezându-vă la toaletă. Deţineţi un avantaj dacă aveţi un copil mai mare. Cel mic încearcă să-l imite pe fratele său în tot ceea ce face. Mersul la toaletă nu este o excepţie.

            O dată ce l-aţi învăţat unde şi cum trebuie să-şi facă nevoile, spuneţi-i că a crescut îndeajuns încât să nu mai aibă nevoie de scutec. Puneţi-i un slip şi lăsaţi-l să se descurce. Dacă reuşeşte, puteţi pune slipurile copilului într-un sertar suficient de jos sau pe un raft unde poate ajunge cu uşurinţă. În acest mod se poate schimba singur.

            Deoarece îl învăţaţi un lucru nou, amintiţi-vă că pedepsele încetinesc învăţarea. Acestea nu sunt indicate când este vorba de a învăţa un copil să se păstreze curat. Trebuie ca mişcarea acestei mase biologice interne, să fie pentru copil un semnal care să-l anunţe că este cazul să meargă la toaletă. Trebuie să-i susţineţi succesele prin complimente şi afecţiune şi este necesar să ignoraţi eşecurile.

  Este o idee bună să-l lăsaţi din când în când, să folosească şi toaleta “celor mari”. Este bine să variaţi condiţiile şi să obişnuiţi copilul cu diferite situaţii. Aceasta vă va ajuta în momentul în care nu vă aflaţi acasă la dumneavoastră sau când vă deplasaţi cu maşina.

     Este de asemenea important să aşteptaţi până ce copilul iese din baie pentru a goli conţinutul oliţei. Unii copii sensibili ar putea considera, în acest stadiu al imaginaţiei primitive, că  toaleta este un fel de maşinărie diabolică şi violentă care face lucrurile să dispară. Este posibil să i se facă frică. Chiar dacă copilului nu îi este frică de toaletă, faptul de a goli oliţa este un pic deconcertant. El consideră deşeurile ca pe o parte a corpului său şi, într-un fel, le respectă. Când foloseşte oliţa pentru a vă face plăcere, această acţiune are pentru el acelaşi sens ca şi gestul unui copil mai mare care face un cadou unei persoane pe care o iubeşte. Deoarece v-au fost oferite din dragoste, poate să i se pară curios că le aruncaţi imediat în toaletă. Este mai bine să aşteptaţi să părăsească încăperea.

3. Francoise Dolto în Când apare copilul

Despre curãtenie

 De data aceasta, am în fatã o mãrturie. Voi rezuma aceastã lungã scrisoare, care vine din partea unei

mame cu cinci copii. Cel mare are zece ani, iar ultimul, douãzeci si cinci de luni. Problema este, de fapt,

cum învatã copiii sã nu facã pe ei. Prin cei cinci copii, aceastã mamã a fãcut cinci experiente diferite, si

anume: cu primul a fost foarte insistentã, l-a dus mereu la olitã si l-a certat cînd fãcea pe el sau nu voia

sã se aseze pe olitã. Cu al doilea…

 – Da, dar de la ce vîrstã? Nu spune?

– Ba da, cred cã da. Dar ca sã vedem va trebui sã citim scrisoarea pe îndelete.

Ne intereseazã mai ales cel mare, deoarece urmãtorii sînt educati prin identificare.

Am gãsit! „Am cinci copii, destul de apropiati ca vîrstã, cel mare are zece ani, iar ultimul douãzeci

si cinci de luni. Între primii doi e o diferentã de un an. Ca multe alte mame, eram dornicã sã-mi vãd primul

bãiat cît mai repede curat, mai ales cã surioara lui a venit pe lume imediat dupã el. Asa cã m-am încãpãtînat sã-l pun pe olitã cît de des am putut, cîteodatã din orã în orã, certîndu-l si cînd nu fãcea nimic

si când fãcea pe el. Dupã un an de eforturi, am reusit; fix la doi ani, ziua, si la doi ani si jumãtate, noaptea.

Deci nu am de ce sã fiu mîndrã“, spune ea. Asta a fost cu primul copil. Pe urmã, a inversat putin sistemul. 

Il punea pe olitã, dar nu-l mai certa pe copil, sau îl certa, dar nu-l mai punea pe olitã etc. si asa pînã la

ultimul, al cincilea, pe care l-a lãsat în pace: nu l-a pus deloc pe olitã. Concluzia ei este urmãtoarea: toti

copiii au încetat sã mai facã pe ei ziua la doi ani, si noaptea, la doi ani si jumãtate.

Este foarte amuzant si instructiv, îi multumim acestei mame pentru mãrturia ei.

Tot ea adaugã: „Nu cred cã meritã sã te strãduiesti atîta ca sã nu mai facã pe el.“

Aceste mãrturii vor consola, cu sigurantã, multe mame care îsi fac atîta sînge rãu pentru copilul lor,

care încã mai face pe el. Trebuie sã spun, de asemenea, cã aceastã mamã a avut noroc cã primul ei

copil n-a mai fãcut pipi în pat, deoarece a început sã-l învete prea repede cu olita. Doar în jurul vîrstei de

doi ani, din momentul în care copilul este în stare sã urce si sã coboare singur pe o scarã, o scarã de

zidar, pînã la ultima treaptã de care se prinde cu mîinile, doar atunci sistemul sãu nervos este dezvoltat

suficient pentru ca el sã poatã, dacã este atent, sã-si controleze reflexele sfincteriene. Înainte, e prea devreme.

Această mamã a avut un al doilea copil dupã un an; cred cã cel mare a resimtit ca pe ceva foarte plãcut

interesul pe care mama sa l-a arãtat pentru funduletul lui; în felul acesta, îi acorda o atentie deosebitã.

Cred cã, fãrã sã-si dea seama, ea a fãcut pentru primul ei copil un lucru foarte abil, pentru cã în felul

acesta el a continuat sã retinã atentia mamei si dupã nasterea fratelui sãu. Ceilalti copii cresc prin

identificare cu cel mare. Toti vor sã facã, cît de repede pot, la fel de bine ca si cel mai mare. Evident cã nu

reuşesc ziua, înainte de douãzeci si una de luni, la fete, si douãzeci si trei de luni, la bãieti; bãietii sînt în

urma fetelor. Dar se pune o întrebare: dacã nu cumva acest prim copil este ceva mai perfectionist, mai

puţin liber si suplu în miscãrile sale decît ceilalti? Dacã nu, e perfect. Oricum, este într-adevãr pãcat sã

pierzi atîta timp cu olita, cînd sînt atîtea lucruri de fãcut pentru ca mîinile, gura, vorbirea si întregul corp

să cîstige în îndemînare… Cînd copilul îsi foloseste bine mîinile, cînd se miscã usor si îsi coordoneazã

liber si fãrã efort miscãrile, cînd are un tonus bun si vorbeste bine, ajunge sã vrea singur sã nu mai facã

pe el, sã procedeze ca adultii, adicã sã meargã la toaletã. Profit de ocazie sã spun cã mamele nu ar trebui

niciodată sã aducã olita în bucãtãrie sau în camera copiilor. Aceasta trebuie sã aibã locul ei în baie, cu

excepţia noptii, iar copilul – doar dacã e foarte frig, în timpul iernii, desigur, – sã meargã întotdeauna la

baie cândare nevoie si nu în încãperile unde se stã sau se mãnîncã.

Cam astea ar fi lecturile mele în domeniu 🙂 ! Revin cu concretul existenţei noastre la acest capitol 🙂 după mult aşteptata vacanţă la munte!

O săptămână senină si veselă !

 

 

Ce-am mai păpat noi în vremea stomatitei

Săptămâna trecută (la doar 9 zile după ce ne-a trecut viroza 😦 ) ne-am pricopsit si cu o frumuseţe de stomatită,  cu febră 40, o stare de agitaţie teribilă si,  normal,  lipsa poftei de mâncare. Două zile Teiuţ nu a putut mânca aproape nimic, lua doar aşa câte o guriţă de vrăbiuţă din vreun gris, pireu, supică si câteva  stafide, curmale, merişor. Fructe,  nici pomeneală vreo 4 zile, căci îl necăjeau  bubiţele nevoie mare.  Cu laptele a fost cel mai bun prieten în acest răstimp, plângea după el mai ceva decât atunci când era bebeluş !

Eu,  mă tot întrebam stresată  de unde-si ia puiuţul meu puterea de a se lupta cu boala, dacă nu papă mai nimic… Cu ce să mai înlocuiesc laptele ? Ce să-i mai dau în locul grisului?  Cum să-i mai diversific puţin meniul?

Si atunci i-am mai pregătit :  lapte de migdale în loc de laptele de vacă după reţeta de aici, milkshake cu banana si lapte de migdale, prăjitură cu fructe uscate, mei cu miere si lapte si altele.

Am să vă împărtăşesc prima dată reţeta cu mei, deoarece nu am mai postat vreun preparat care să conţină această cereală minunată, pe care, eu, din păcate am descoperit-o doar acum câteva luni si de atunci i-o ofer lui Mati cam de două ori pe săptămână, fie cu legume si cărniţă, fie ca budincă dulcişoară. Mai multe despre proprietăţile remarcabile ale acestei cereale găsiţi aici si aici.

Aşadar am fiert meiul în lapte (fierbe în aprox 20 de minute). Apoi l-am scurs bine si l-am pasat cu blenderul. După ce s-a răcit puţin, am adăugat o lingură de miere si puţin câte puţin laptele rămas după strecurare,  până am obţinut consistenţa dorită.

Am presărat deasupra puţină scorţişoară.

Iată ce miere am folosit:  pentru varianta deschisă la culoare,  miere de rapită, cremoasă, aromată, delicioasă si pentru cea creolă,  miere cu  făină de roşcove, mai bună ca orice cremă de ciocolată 🙂 . Ambele variante le cumpăr de aici.

Castronelul alb, culmea,  ne-a îmbiat mai mult, căci l-am topit instant, din cel ciocolatiu doar ciugulind , aşa ca un piţigoi 🙂 !

In rest,  ceai de salvie, câte o linguriţă de miere cu propolis (amândouă dezinfectante si cicatrizante ) si muuuultă răbdare! Bubiţele sunt tare dureroase în primele 2 zile, apoi încep încet să treacă si puiuţul îşi recapătă pofta de viaţă si de … papa 🙂 !

Sper să găsiţi sprijin în aceste rânduri si dacă aţi trecut si voi prin această experienţă întristătoare să ne împărtăşiţi ideile voastre la comentarii!

Sănătate si voie bună!

Chifteluţe de pâine

Nu am jinduit niciodată la chiftele ( adică la chifteaua clasică din carne tocată),  nu le-am regăsit prea des în meniul copilăriei mele, mama pregătea mai degrabă minunăţii de sarmale,  ciorbă acrişoară de perişoare, câte o musaca straşnic condimentată…  Chifteluţele de legume, însă  îmi fac mereu cu ochiul, mai ales că am descoperit că le pot coace si în cuptor si sunt la fel de apetisante (secretul e să le stropim cu puţin ulei de măsline) !

Dar azi,  vreau să vă ademenesc cu nişte pârjoale mai aparte, din pâinică, simple, rapide, cu aromă intensă de usturoi si verdeaţă si  care se potrivesc perfect doar alături de o salată, fie ea verde sau roşie 🙂 !

Ingrediente:

  • 350 gr pâine uscata albă si integrală (eu am folosit pâine mai veche de trei zile, nu uscată)
  • 100 gr emmental/caşcaval/parmezan
  • 1 ceapă verde medie
  • 2 ouă mijlocii
  • lapte
  • sare
  • piper
  • mărar/cimbru/pătrunjel (am folosit cimbru proaspăt)
  • usturoi verde
  • făina
  • ulei pt prajit

Inmuiem pâinica în lapte, aşa cam o ceşcuţă. Radem caşcavalul , tocăm ceapa, usturoiul si verdeaţa (cimbrul în cazul meu )mărunt, mărunt la blender.  Adăugăm sarea, piperul, ouăle si pâinea scursă bine (o stoarcem pur si simplu cu mâna). Omogenizăm bine, bine si lăsăm compoziţia cam jumătate de oră la frigider să se cuprindă strâns toate aromele, după care formăm chifteluţe mici, le dăm prin făină si… Stop! 🙂  Adică,  ne gândim cum să împăcăm si uriasul si piticotul,  si atunci o parte din chiftele le prăjim în ulei iar cealalta o coacem în cuptor pe hârtie de copt, stropita cu puţin ulei de măsline. Aceasta a fost operaţiunea când le-am gătit prima dată, căci în următoarele rânduri le-am copt pe toate în cuptor, într-atât au fost de delicioase.

Iată-le pe cele prăjite în ulei, uscându-se pe serveţele:

Si  pe cele bronzate în cuptor ( pe care le coacem aprox 30 de minute si la jumătatea timpului le întoarcem si pe cealaltă parte) :

Le-am hăpăit alături de o salată verde cu ridichi si ceapa. Au fost tare pe gustul nostru, căci le-am tot pregătit o bună bucată de timp.

Chiar si a doua zi au fost la fel de gustoase!

Să fiţi sănătoşi si râzăcioşi 🙂 !

Inspiraţie: Laura Adamache

Despre lucrurile cu adevărat importante

Sâmbătă am fost la Firiteaz, acasă la familia Has, în mijlocul unor oameni extraordinar de simpli, de calzi si de senini… Am petrecut câteva ore pentru care nu pot fi îndeajuns de recunoscătoare, clipe miracol, binecuvântate, sublime…

Atâta iubire să încapă într-o curte si într-o casă eu una n-am mai simţit nicăieri, atâta înţelepciune si acceptare cu deminate si bucurie a destinului, si încă o dată atâta iubire într-un spaţiu atât de mic…

Si faptul că am reuşit să fiu atât de eu însămi acolo, printre ei, ocrotită, fericită…

Si copilu-mi zburdând vesel alături de fetiţele mai mici…

Si stăpâna casei, doamna Tatiana, învăluindu-ne în privirea-i duioasă si în miros de plăcintă cu vişine…

Si cei cinci copii, frumoşi, si atât de firesc armonizati în acel peisaj, atât de ei înşişi si atât de prezenţi…

Si forţa si responsabilitatea bărbatului, tată si soţ…

Si verdele grădinilor perfect îngrijite…

Si legumele vii cu gust de copilarie…

Si peste toate simplitatea si seninătatea din cel mai mic gest, blândeţea vorbei si a căutăturii, dragostea si respectul pentru tot si toate…

Despre şopârle si alte târâtoare :)

Încercăm aşa uşor, uşor să ne reluăm pofta de mâncare, căci afurisita de viroză ne-a cam străvezit , am băut doar sucuri, supe, lapte, am papat câte o linguriţă de gris, curmale, si cam atât 😦 . Si chiar şi acum după ce Teiuţ si-a revenit destul de bine, tot nu are Vrei-ul ăla hotărât care mă înviora să-i gătesc toate minunăţiile!

În fine, în una din zilele trecute îi spălam si desâmbuream nişte cireşe, (cireşele pe  care le adora acum 10 zile) si când a simţit-o pe prima în gură, a şi scuipat-o mârâind:  Nu-mi place! Atunci eu, mama, extrem de inspirată am grăit: Papă mama, că sunt foarte bune, uite, au vierme!  Să-ţi arăt viermele ! a poruncit pruncu-mi.  Si la vederea lui a exclamat fară ezitare:  Asta e şopărlă! 🙂 🙂  Spăşită am pus cireşele deoparte si i-am zis:  Bine, atunci  o să le mănânc eu pe toate 🙂 !

Păi voi ce-aţi fi grăit în locu-mi?